Discuţia despre oraşele inteligente (Smart Cities in versiunea de largă circulaţie internaţională) nu este deloc nouă şi nici măcar un vis. Astfel de oraşe au devenit vitale pentru ceea ce înseamnă mediul de locuit al oamenilor în viitor.
Ce înseamnă un oraş inteligent la ora actuală şi în special în viitorul nu tocmai îndepărtat a fost prezentat pe diverse canale, cu diverse evenimente, de către diverse companii preocupate de un astfel de subiect şi de unele municipalităţi din diverse ţări care chiar au început să implementeze soluţii de transformare a mediilor urbane în medii inteligente.
Practic, un oraş inteligent înseamnă o infrastructură urbană complexă modernizată cu elemente de tehnologie care să asigure fluenţă, comoditate, servicii vitale pentru locuitori şi rapiditate maximă de răspuns în caz de apariţie incidente. Înseamnă grad ridicat de automatizare, Şi mai înseamnă mulţi, foarte mulţi senzori conectaţi la reţele urbane şi servere ale diverselor autorităţi.
Unul din giganţii tehnologici ai zilelor noastre, Fujitsu, a ţinut recent o prezentare foarte interesantă legată de ceea ce înseamnă un oraş inteligent, pornind de la un caz aparent banal de incident urban: un biciclist care, odată ieşit în trafic, suferă un accident şi este serios rănit.
În oraşul tradiţional, rezolvarea unui asemenea incident pleacă de la observarea accidentului de către terţi şi alertarea, de către aceştia, a autorităţilor cu rol în astfel de situaţii. Înseamnă venirea unei ambulanţe, preluarea rănitului, transportarea lui în trafic pe rute necunoscute din punct de vedere al intensităţii traficului şi al ambuteiajelor posibile şi, în ultimă instanţă, transferarea lui către o unitate sanitară care este sau nu pregătită pentru o intervenţie eficientă legată de salvarea vieţii rănitului.
În oraşul inteligent, un dispozitiv inteligent purtat de către biciclist (unul din numeroasele aşa-numite wearables) alertează automat un centru de incidente privind apariţia unui eveniment într-o anumită locaţie, trimiţând şi câteva date esenţiale legate de persoana care a suferit accidentul. Astfel alertat, centrul de incidente poate trimite ambulanţa aflată cel mai aproape de cel accidentat şi dotată cu echipamentele potrivite unei intervenţii de urgenţă asupra rănitului, conform caracteristicilor persoanei şi ale incidentului.
Mai departe, acelaşi centru de incidente poate croi, pe baza senzorilor de trafic, un intinerar adecvat pentru ambulanţa care a preluat rănitul, astfel încât aceasta să nu mai aibă întârzieri datorate ambuteiajelor. Mai mult, personalul de pe ambulanţă poate transmite nevoile personalizate legate de accidentat, astfel încât acesta să fie transportat direct la o unitate sanitară dotată cu cele necesare şi nu oriunde. Ce înseamnă toate astea? Tradus în timpi de intervenţie, economii de ordinul minutelor sau chiar zecilor de minute. Tradus în efecte, poate însemna diferenţa dintre viaţă şi moarte.
Exemplul de mai sus este doar unul din multele care pot fi date legat de oraşele inteligente. Un smart city înseamnă, pe lângă gestiunea eficientă a situaţiilor de incidente, şi trafic fluidizat de senzori şi gestionat central, înseamnă şi gestionare inteligentă a reţelelor de utilităţi pentru prevenirea eficientă a incidentelor datorate unor vârfuri neprevăzute de consum, înseamnă şi pregătire automată a întregii infrastructuri în vederea unor evenimente prognozate (cum ar fi viscol, ninsoare abundentă sau caniculă). Înseamnă, în ultimă instanţă, asigurarea unor condiţii de viaţă moderne pentru oameni care, de multe ori fără voia lor, se trezesc aruncaţi în plin vârtej al unei vieţi dominate de tehnologie.
La nivel local, pentru că acest nivel ne interesează pe noi, locuitorii acestui spaţiu, se pune întrebarea: Este România cu adevărat pregătită pentru apariţia unor astfel de oraşe? Sau, mai exact, ce şanse au localităţile din România de a deveni localităţi inteligente în viitorul apropiat? Iar răspunsul este, ca în multe alte situaţii tipice acestei ţări paradoxale, şi pozitiv şi negativ.
Răspunsul pozitiv este legat mai ales de oraşele de dimensiuni mai reduse şi cu o mentalitate comunitară mai dezvoltată. Cazul proiectului “Alba Iulia – oraş inteligent în anul 2018” este un exemplu în acest sens. Desigur, rămâne de văzut ce va însemna, în final, transpunerea unui asemenea proiect în faptă, însă şanse de realizare a lui există.
Răspunsul negativ este dat de localităţile mari. Iar uneori acest răspuns este categoric negativ, aşa cum este cazul capitalei, Bucureşti. Cel puţin nu în actualele condiţii de mentalitate edilitară şi cu actualele politici de investiţii publice. Iar asta deoarece transformarea unui oraş clasic într-unul inteligent înseamnă cel puţin trei lucruri fundamentale: investiţii financiare, alegeri inteligente de soluţii şi coordonare eficientă. Şi mai înseamnă ceva: lipsa orgoliilor partizane şi înhămarea la realizarea unui proiect într-o echipă în care fiecare îşi cunoaşte locul şi rolul. Bucureştiul demonstrează aproape inevitabil că astfel de elemente necesare transformării sunt imposibil de respectat. Iar motivele ţin prea mult de aspectele politice şi umane ca să fie comentate aici.
Pentru România, oraşul inteligent va rămâne, ca atare, un deziderat. Unul pe care unele centre urbane se vor lupta să-l transpună în realitate şi pe care altele îl vor trata cu o sfântă indiferenţă mioritică.
