Celebru Bill Gates a apărut recent în online cu un concept care pare, la prima vedere, absurd: taxarea roboţilor folosiţi la diverse categorii de producţie. Un soi de impozit pe venit aplicat în zona roboticii. Motivaţia lui Gates? Roboţii înlocuiesc din ce în ce mai mult munca umană din fabrici, lasând oamenii fără locuri de muncă, aşa că o astfel de acţiune cu efecte devastatoare ar trebui compensată prin ceva în folosul oamenilor.
Evident, spaţiul online s-a umplut rapid cu păreri pro şi contra. Dacă motivaţia susţinătorilor ideii este lesne de intuit, oponenţii ei s-au legat în special de faptul că roboţii nu reprezintă fiinţe umane care să poată fi taxate pentru venitul generat. Ba, mai mult, ei reprezintă o investiţie de capital a firmei care îi foloseşte, care nu are nicio legătură cu venitul generat.
Dincolo de opinii pro şi contra, însă, cred că ideea lansată de Gates atinge o chestiune filozofică fundamentală a epocii în care trăim actualmente. O chestiune care pleacă de la o întrebare: Pentru cine muncesc aceşti roboţi în unităţile de producţie?
Motivaţia introducerii muncii robotizate în organizaţii este cunoscută de multă vreme şi are legătură cu elemente care ţin de ieftinirea procesului de producţie, creşterea siguranţei fluxurilor de lucru prin evitarea incidentelor cu victime umane, scăderea costurilor prin eliminarea problemelor legate de salarii, chestiuni sindicale, asigurarea unui mediu adecvat de muncă, şi aşa mai departe.
Realitatea arată însă că roboţii au înlocuit în multe locuri oamenii ca generatori de valoare în procesul de producţie. Iar produsele realizate de aceşti roboţi sunt, în cea mai mare parte, achiziţionate de oameni ca beneficiari finali. Iar aici cercul devine extrem de încins. De ce? Deoarece, lipsiţi de veniturile obţinute din muncă, oamenii ajung în imposibilitatea de a achiziţiona produsele fabricate de roboţi.
Sigur, există voci care spun că, eliberaţi de munca rutinieră, oamenii se vor putea dedica activităţilor inovatoare, creaţiei de valoare nouă şi de proiecte şi afaceri noi, care includ multă inteligenţă. Să fim serioşi! Cât ar putea fi procentul real de transformare a muncii umane rutiniere în muncă de creaţie şi generare noi planuri de existenţă umană? Cred că nu aş fi deloc departe de adevăr dacă aş susţine că un asemenea procent tinde asimptotic către zero.
Mai degrabă oamenii astfel eliberaţi de munca rutinieră s-ar putea dedica activităţilor cu mare grad de implicare socială, cum ar fi creşterea şi educarea generaţiilor viitoare, îngrijirea persoanelor în vârstă şi a celor cu diverse handicapuri, asigurarea unor medii sociale în care oamenii să simtă că redevin oameni printre oameni. Iar aşa ceva costă mulţi, foarte mulţi bani. Bani pe care guvernele singure nu-i pot asigura, oricât ar fi de dedicate unor politici sociale progresiste.
De aceea socotesc că ideea expusă de Bill Gates merită o dezbatere profundă şi la scară socială cât mai largă. În definitiv, până la utopica declarare de către instanţe judecătoreşti ca fiind fiinţe umane care se bucură de toate drepturile asociate acestora, roboţii sunt doar nişte bucăţi de metal dotate mai mult sau mai puţin cu inteligenţă software care lucrează pentru oameni, chiar dacă folosul utilizării lor este deocamdată însuşit doar de firmele care îi folosesc. Cu o schimbare radicală a reglementărilor la scară internaţională, însă, situaţia curentă se poate schimba radical în folosul nostru, al tuturor celor alcătuiţi (încă) din materie organică.
