Este o realitate că pe suprafaţa unei bune părţi a mapamondului (nu vorbim de România din motive care ţin mai mult de tristeţe) guvernele şi agenţiile guvernamentale implementează deja proiecte şi iniţiative de transformare digitală dintr-o mulţime de motive, printre care se numără satisfacerea şi experienţa unui cetăţean al lumii tot mai complex şi mai pretenţios, dar şi economiiile de costuri.
Aceste transformări se petrec la toate nivelurile: naţional, regional, local, supra-naţional. Totodată, ele se petrec dincolo de guvernele ca atare, printre altele în servicii din sectorul public cum ar fi transportul public şi reţeaua publică de sănătate, peste diverse agenţii guvernamentale şi în servicii reglementate, semi-reglementate sau sponsorizate de stat, care diferă de la ţară la ţară.
Procesul de digitizare în sectorul public are în spate multe motoare de interes. Printre ele se numără creşterea eficienţei şi transparenţei (în cazul autorităţilor publice responsabile şi dornice să lucreze mai bine cu cetăţenii), procesele de guvernare inteligentă şi oraşe inteligente, atragerea de noi investitori, acoperirea prăpastiei digitale, întărirea satisfacţiei şi încrederii cetăţenilor (mai ales în ţările în care cetăţenii ştiu ce înseamnă dreptul şi îndatorirea de a fi cetăţean), satisfacerea nevoilor generate de demografia în schimbare rapidă şi echilibrarea costurilor, simultan cu optimizarea eficienţei actului administrativ.
În mod evident, adaptarea la cererile în schimbare ale epocii digitale nu este antrenată doar de factori interni. Într-o economie globalizată, capacitatea de a rămâne competitiv ca stat necesită excelenţă digitală şi informaţională. În unele ţări, cum sunt multe din Orientul Mijlociu, o asemenea situaţie este şi mai evidentă deoarece economiile trec de la surse tradiţionale de venituri, cum ar fi energia, la surse de venituri tipice pentru economiile bazate pe servicii.
Dimensiunea internaţională a transformărilor digitale în sectorul public nu este restricţionată doar la mutări economice şi necesităţi. Organizaţii precum UE şi OECD emit reglementări şi recomandări statelor membre ca acestea să-şi aducă zonele autorităţilor publice mai aproape de cetăţeni şi de nevoile acestora. Este şi motivul pentru care aşteptările cetăţenilor se numără printre principalele motoare ale transformărilor digitale din multe ţări (din nou, România nu poate fi inclusă printre acestea, din nefericire). Nici nu e de mirare, căci a fi client în limbaj guvernamental înseamnă a fi cetăţean, iar transformarea digitală pune satisfacţia clientului mai presus de orice, cel puţin în teorie.
Nevoia creşterii satisfacţiei cetăţenilor a fost subliniată, de altfel, şi în ultimele ediţii ale celebrului Forum de la Davos. “Pe măsură ce lumile fizică, digitală şi biologică vor converge tot mai mult, noi tehnologii şi platforme vor permite tot mai mult cetăţenilor să intre în legătură cu guvernele lor, să îşi facă auzite vocile şi să îşi coordoneze eforturile,” se scria în rezoluţia adoptată cu ocazia forumului de acum trei ani. Toate astea în ciuda conştientizării riscurilor asociate unei dezvoltări haotice a tehnologiei, care are darul de a adânci prăpăstii sociale.
Un studiu publicat de Deloitte cu ceva timp în urmă şi realizat prin interviuri cu 1200 de oficialităţi guvernamentale din întreaga lume arăta că 53% dintre respondenţi percep faptul că tehnologiile digitale au efect “moderat sau puternic” disruptiv asupra sectorului public. Doar 24% din respondenţi au declarat că nu ştiu dacă astfel de tehnologii ar putea avea un impact.
La studiu au participat respondenţi din 70 de ţări, ceea ce îl face reprezentativ la nivel mondial. Pentru 75% dintre ei, presiunile bugetare şi de reducere a costurilor, precum şi cererile cetăţenilor reprezintă primul şi al doilea motiv ca importanţă pentru începerea procesului de transformare digitală, deşi există diferenţe între ţări şi zone de activitate publică. Cel mai mare impact este resimţit în zona IT&C, aceasta fiind urmată de educaţie, transporturi publice, afaceri internaţionale şi dezvoltare economică. Cel mai puţin impactate de transformarea digitală sunt văzute zonele de justiţie şi cea de finanţe publice.
Poate cel mai surprinzător rezultat a fost acela că doar 41% dintre respondenţi s-au declarat satisfăcuţi cu reacţiile organizaţiei publice din care fac parte la tendinţele digitale care înseamnă îmbunătăţirea proceselor, angajarea de noi talente şi crearea de noi modele de servicii cu valoare pentru cetăţeni.
Un studiu precum cel menţionat mai sus este evident doar generic şi nu oferă imaginea completă a stării şi provocărilor legate de transformarea digitală în zona publică. El nu poate spune nimic despre oportunităţi şi percepţii viitoare, şi nici despre impactul generat de cetăţeanul care se schimbă la rândul lui, de evoluţiile geopolitice sau de schimbările demografice (cum ar fi populaţia în îmbătrânire şi intrarea pe scena leadership-ului politic a membrilor generaţiilor de nativi digitali), însă, în ultimă instanţă, supravieţuirea sistemelor guvernamentale şi de administraţie publică va depinde de capacitatea lor de a se adapta schimbărilor. Iar aşa ceva e valabil şi pentru o ţară ca România, oricât de improbabil ar părea în acest moment.
