Fără pretenţia de a fi exhaustiv, catalogul IoT 2018 a intenţionat să ofere o imagine a ceea ce înseamnă actualmente fenomenul Internet of Things (IoT) şi a ceea ce va însemna el pentru întreaga omenire în viitor. Şi asta deoarece premiza de la care ar trebui să plece oricine în conştientizarea acestui fenomen este aceea că IoT va însemna una din laturile fundamentale ale revoluţiei tehnologice care duce deja întreaga omenire în pragul unei alte ere.
Unde se regăseşte România în acest context? A spune că într-un stadiu extrem de incipient ar însemna doar a reitera evidenţa. IoT nu face excepţie de la alte zone tehnologice în care spaţiul carpato-danubian duce lipsă cruntă de racordare la realităţile cotidiene, mai ales acolo unde este vorba de sisteme mari şi, de preferinţă, de sisteme din mediul public. Mai important însă este ceea ce se va petrece în viitor.
Din nefericire, îndrăznesc să afirm că, în condiţiile în care situaţia generală nu se modifică semnificativ, nici viitorul IoT nu arată prea roz pe aceste meleaguri. Există cel puţin două argumente fundamentale în acest sens. Unul este legat de mentalul social, celălalt de mentalitatea încetăţenită în zona administraţiei publice.
Primul argument: mentalul social. Aşa cum demonstrează materialele din acest dosar şi în special exemplele de proiecte deja implementate cu succes, IoT înseamnă funcţionarea unor sisteme, cu cât mai mari cu atât mai bine, din diferite sectoare de activitate. Proiectele IoT, mai ales cele menite binelui comunitar, au nevoie de spirit comunitar, de respect pentru un set de valori comune şi de acord general pentru realizarea unor investiţii semnificative.
România este ţara în care, cu doar câţiva ani în urmă, un grup de hoţi a furat elemente ale sistemului de semnalizare feroviară de pe ruta Bucureşti-Constanţa pentru a vinde părţile metalice la fier vechi. În mod similar, cu doar puţină vreme înainte de asta, a făcut vâlvă cazul unui operator de cablu şi internet căruia i s-a furat circa un kilometru de cablu de reţea pentru a fi valorificat la unităţile de recoltare deşeuri.
Chiar dacă ieşite în comun şi poate necaracterizând atitudinea generală, astfel de exemple, şi, din păcate, multe altele ca ele (cum ar fi deja celebrele racordări ilegale la reţeaua de curent dintr-un anumit sector al Capitalei) arată că nicio construcţie de reţea la scară largă şi menită publicului nu e scutită de pericolul de a fi pur şi simplu devalizată de diverse persoane rău-intenţionate sau, pur şi simplu, aflate la un nivel mental de junglă. Cum ar putea rezista, în atari circumstanţe, nişte reţele IoT eficiente, chiar şi bazate pe senzori wireless, menite satisfacerii binelui public în situaţii de folosire a inteligenţei software, cum ar fi fluidizarea traficului, semnalarea de incidente pentru intervenţii prompte şi salvarea de vieţi, gestionarea eficientă a consumurilor de resurse, şi aşa mai departe?
Al doilea argument: mentalitatea din zona administraţiei publice. Aici puterea evidenţei funcţionează mai bine decât orice argumentaţie. Ultimii cinci ani sunt exemplul grăitor al fugii de răspundere privind aprobarea oricărui tip de investiţie (în special a celor menite binelui public, din care nu prea ies paraîndărături). Iar dacă e vorba şi de bani europeni, istoria arată clar că proiectele au cele mai mari şanse să fie menite eşecului, din aceleaşi motive de imposibilitate de a obţine foloase personale de către cei care aprobă astfel de proiecte.
Cum şi-ar putea imagina cineva, în atari circumstanţe, că proiectele generoase de tip oraşe inteligente ar avea multe şanse în România? Evident că aici există şi contraexemple, dar ele nu fac decât să întărească imaginea generală. În plus, România urbană este o ţară a paradoxurilor. Cea mai mare parte a oraşelor mici, medii şi chiar unele mari se depopulează din pricina celei mai grave migraţii umane pe timp de pace (ale cărei motive nu constituie subiectul acestui articol), în vreme ce enclavele urbane rămase în picioare (extrem de puţine la număr) se sufocă încet încet din pricina suprapopulării şi a lipsei de proiecte de normalizare a vieţii (mai e nevoie de vreun alt exemplu în afară de Bucureşti?).
Ca atare, oraşele în depopulare încep să nu mai întrunească elementele definitorii ale nevoii de transformare în oraşe inteligente. Pe de altă parte, oraşele care se sufocă par să nu aibă parte decât de administraţii preocupate de manifestări de imagine festiviste sau de-a dreptul incompetente (iarăşi, cele câteva contraexemple existente, cam toate din Transilvania, nu fac decât să întărească impresia generală).
În mod cert, IoT se va dezvolta şi în România, însă mai degrabă pe un model insular. Mai exact, se va dezvolta în acele entităţi, în special private, cărora le foloseşte pe deplin pentru eficientizarea activităţii, şi în special în zone operaţionale critice. Un exemplu rapid care îmi vine în minte este Petrom şi folosirea senzorilor inteligenţi, a analizei de date şi a automatizării pentru procesele de extracţie de la sonde. Vorbim, aşadar, de enclave relativ închise, ca nişte chibuţuri economice, unde regulile jocului sunt altele decât în restul societăţii. Altfel, viitorul sună promiţător…
