Securitatea informatică nu mai înseamnă demult doar protecţia împotriva unor atacuri cibernetice cu scop de obţinere de profituri materiale sau de generare daune de dragul acţiunii. Escaladată la nivel naţional sau internaţional, securitatea informatică a ajuns să definească un amplu proces care, din păcate, se manifestă tot mai dur: războiul cibernetic.
Războiul cibernetic poate fi definit mai simplu ca serii de atacuri cibernetice în contextul unor războaie de natură militară sau politică. Un bun exemplu în acest sens a fost seria de atacuri cibernetice împotriva aşa-numitului Stat Islamic ca parte a războiului militar din Siria.
Războiul cibernetic este în mare considerat ca o componentă a războiului de natură informaţională purtat de naţiuni precum Rusia şi China, şi este adesea folosit în sprijinul sau pentru netezirea operaţiunilor militare convenţionale. Prin aceasta atacurile cibernetice devin mult mai subtile şi uneori mai periculoase decât războaiele convenţionale.
De ce? Deoarece este foarte posibil, aşa cum s-a văzut în prezumtiva intervenţie a Rusiei în alegerile din Statele Unite, ca acţiunile de război cibernetic să nu fie observate decât atunci când e prea târziu. Detectarea şi răspunsul la timp în cazul unor astfel de atacuri sunt critice şi devin din ce în ce mai critice. În atari circumstanţe, unde e problema?
Răspunsul sintetizat constă într-o singură propoziţie: în alocarea de resurse. Şi asta deoarece există în mod evident diferenţe majore între alocarea de resurse în ceea ce generic se numeşte cu termenul Occident şi ceea ce la fel de generic se numeşte cu termenul Orient.
La ora actuală, problemele cele mai mari din punct de vedere al securităţii cibernetice în context de război informatic pare să le aibă Occidentul. Cauzele se regăsesc în construcţia socială a unor astfel de ţări. Fiind în esenţă democraţii, statele occidentale nu pot concura financiar cu sectorul privat, motiv pentru care cele mai capabile creiere din zona de asigurare a securităţii se îndreaptă către firme de unde pot să obţină bani mulţi, şi mai puţin către entităţile naţionale sau internaţionale de asigurare a securităţii.
Toate acestea în contextul în care de ani buni de zile se vorbeşte de o lipsă cronică de personal bine instruit în domeniul securităţii şi de greutăţile mari din calea formării unui astfel de personal. În definitiv, oameni foarte bine pregătiţi în domeniul securităţii nu înseamnă doar abilităţi tehnice ci, poate înaintea acestora, un mental adecvat şi anumite trăsături de caracter care se cimentează în ani de zile.
Războiul cibernetic este, din nefericire, de aşa natură încât un număr mic de indivizi cu abilităţi speciale poate genera efecte dezastruoase asupra adversarilor. Iar potenţiale recompense precum banii sau reuşita unei lovituri constituie stimulente cât se poate de serioase, cărora mulţi le cad pradă dincolo de orice considerente de moralitate.
Dacă la toate astea se adaugă elemente precum Brexit-ul, şicanele economice dintre Statele Unite şi Uniunea Europeană şi tensiunile sociale în creştere din multe ţări europene, oricine poate vedea că asigurarea unei securităţi la nivel statal sau internaţional în cazul Occidentului nu este o sarcină deloc uşoară.
Din fericire pentru Occident, conducătorii principalului pact militar al acestuia, NATO, par să-şi fi dat seama, în ceasul al doisprezecelea, de pericol. Aşa cum revista Club IT&C a scris recent, folosind modelele de succes ale unor colaborări transfrontaliere cum este cea dintre Agenţia Naţională de Securitate din Statele Unite şi agenţia de informaţii externe a Germaniei, BND, NATO a decis impunerea unui calendar privind obligativitatea ţărilor membre ale Pactului de a disemina informaţii şi capabilităţi legate de securitate.
Pentru ţări precum România, o astfel de măsură ar putea avea un efect extrem de benefic în sensul întăririi prezenţei ţării în cadrul NATO. România este mai degrabă un furnizor de securitate, inclusiv cibernetică, şi nu un consumator net. În plus, România a demonstrat că dispune încă de un bazin de talente în zona de securitate cibernetică, care ar putea fi exploatat la maxim în beneficiul Pactului.
Vest contra Est pe tărâmul securităţii informatice. Acesta este marele război care se prefigurează a ţine capul de afiş în sfera internaţională pentru viitorul apropiat. Deocamdată Estul pare să fi dat câteva lovituri, unele reuşite. Însă bătălia este abia la început. În plus, rămâne de văzut ce se va dezvolta interesant în ramura “civilă” a securităţii informatice în urma acestui război.
