Totul a început cu un nou acronim. SDN de la Software Defined Network, sau, mai pe româneşte, reţele automate de date. Deoarece ideea din spatele conceptului a fost extrem de atrăgătoare, acronimul s-a răspândit şi s-a extins ca focul de preerie. Rezultatul? Acum pe buzele celor mai mulţi analişti circulă SDE, sau Software Defined Everything. Mai pe româneşte, automatizarea completă a infrastructurilor IT.
Premize
Că un astfel de concept nu este o simplă joacă de cuvinte o dovedeşte nevoia care îl defineşte. O nevoie prezentată recent cât se poate de plastic, sub forma cifrelor seci, de către Gartner. În lume există actualmente 14,4 miliarde pagini web, 1,3 milioane aplicaţii iPhone, 1,1 milioane aplicaţii Android şi o medie de patru dispozitive de calcul per cap de utilizator.
Asta face ca utilizatorii din ziua de azi să aibă acces la mai multe aplicaţii şi la mai mult conţinut ca oricând în istoria umanităţii. Iar dorinţa acestor utilizatori de a primi conţinut şi mai bogat şi de a utiliza şi mai multe aplicaţii a intensificat eforturile depuse de servere, a generat creşterea continuă a lăţimii de bandă internet, a crescut nevoia de echipamente de stocare date şi consumul de energie aferent, iar toate acestea afectează, în mod inevitabil, capabilităţile infrastructurilor IT, în special din centrele de date, şi fiabilitatea acestora.
Şi totul se petrece, conform Gartner, cu o creştere medie a bugetelor alocate infrastructurilor IT de doar unu la sută. Ce înseamnă asta? Înseamnă că tehnologiile noi, capacitatea crescută a reţelelor şi infrastructurilor, şi automatizarea mai bună devin esenţiale pentru satisfacerea cererilor viitoare ale utilizatorilor legate de procesarea de date.
Factori de presiune
Tabloul general al situaţiei curente este marcat, inevitabil, de câţiva factori de presiune apăruţi treptat, dar care acum devin acuţi.
Un prim factor este acela al reducerii bazinului de resurse umane calificate pentru un mediu IT din ce în ce mai complex. De ce o asemenea reducere? Păi e suficient să privim mediul de lucru IT actual. Este un mediu marcat de reducere de bugete, servicii de tip cloud, creştere continuă a complexităţii, cerere de servicii non-stop, cicluri de viaţă ale echipamentelor tot mai scurte şi timpi de dezvoltare a aplicaţiilor tot mai reduşi. Toate acestea duc la nevoi de training interdisciplinar pentru personalul IT şi la nevoi de motivare suplimentară, elemente care, deşi perfect posibile, implică nivele tot mai mari de cheltuieli pentru companii cu resursa umană.
Un alt factor este deja celebrul Internet of Things. Acum doi ani, în lume existau 17 miliarde de dispozitive conectate la internet. Până în 2020, numărul acestora va ajunge la 50 de miliarde. Iar viitorul acestor dispozitive conectate la reţeaua globală se concentrează pe senzori de dimensiuni mici care sunt autonomi, inteligenţi şi capabili să formeze propriile micro-reţele cu dispozitivele similare, să dispună de informaţii de localizare şi să opereze fără ajutorul unor surse clasice de energie precum bateriile.
Iar scopul declarat al promotorilor conceptului IoT este acela de a se ajunge la servicii de suport în timp real şi la capabilităţi de tip inteligenţă artificială pentru dispozitive. Cu alte cuvinte, 50 miliarde de maşini capabile să înveţe singure! O astfel de evoluţie necesită în mod cert o regândire drastică a infrastructurilor de tip centru de date şi a reţelelor de date care adună, depozitează, procesează şi emit rapoarte pe baza datelor primite de la toate aceste dispozitive.
Al treilea factor de presiune este dat de faptul că utilizatorii umani de dispozitive IT cer permanent mai multe capacităţi de procesare date, în urma folosirii tot mai intense a unor aplicaţii de tip social media, platforme de colaborare, reţele personale, servicii de informaţii colective etc. Hiperconectivitatea a trecut deja pragul prezentului.
Iar fiecare utilizator hiperconectat cere lăţime tot mai mare de bandă utilizată şi conţinut tot mai bogat. Iar acest lucru pune o sarcină suplimentară pe umerii profesioniştilor din IT care oferă astfel de servicii, în sensul regândirii acestor servicii astfel încât ele să fie livrate astfel încât să satisfacă nevoia de rezultate instantanee şi corespunzătoare.
Răspunsul SDE
Software Defined Everything reprezintă, în condiţiile expuse mai sus, una din căile care este deja urmată pentru rezolvarea impasurilor. Indiferent că e vorba de reţele definite software, de echipamente de stocare date sau de centre de date întregi, instrumentele de lucru definite prin software încep deja să fie implementate alături de dispozitivele fizice tradiţionale, configurate manual. Astfel de instrumente concentrează managementul infrastructurii într-un singur loc, în interiorul acesteia sau în afara ei. Astfel de tehnologii au obiectivul comun de a întări mobilitatea fluxurilor de lucru şi a traficului pe baza regulilor date de algoritmi logici, astfel permiţând provizionarea şi derularea fluxurilor de lucru acolo unde ele sunt cel mai eficiente.
În plus, tendinţa de trecere la cloud computing şi dezvoltarea aplicaţiilor de tip Agile face existenţa unei infrastructuri definite prin software esenţială. Motivul? Organizaţiile pur şi simplu nu vor mai putea dedica resurse IT umane pentru provizionarea şi migrarea unor astfel de fluxuri de lucru în permanentă fluctuaţie. Ele vor trebui să angajeze sisteme şi instrumente de suport al elementelor de infrastructură definită software, dar şi să implementeze procese sau proceduri care să utilizeze aceste instrumente.
Calea de trecere deplină la SDE este însă lungă. Dacă în cazul SDN, adică al reţelelor definite software, lucrurile par deja să înceapă să se mişte, în ceea ce priveşte infrastructura în ansamblul ei şi centrele de date peisajul este încă în faza aşternerii primelor tuşe de culoare. În cazul SDN, de pildă, pe piaţă există deja oferte, inclusiv în România, de echipamente SDN care pot fi integrate în reţele deja existente sau pot constitui capul de pod al unor reţele cu totul noi.
Situaţia nu este deloc similară în cazul centrelor de date. Iar motivul este dat pur şi simplu de complexitatea arhitecturii IT necesare unui centru de date. Virtualizarea a însemnat un prim pas către schimbare fundamentală în centrele de date, însă de aici şi până la centre definite prin software mai sunt multe etape de străbătut. Şi asta pur şi simplu deoarece un astfel de centru de date înseamnă ca toate componentele lui să facă parte dintr-o infrastructură reală definită software. Cu alte cuvinte, un ansamblu fizic bine proiectat de resurse modulare care să fie previzionate în mod flexibil, partiţionate în mod dinamic şi configurate în mod programabil.
Ce se întâmplă în realitate? Multe din produsele software care compun un centru de date nu dispun de capabilitatea de a fi programabile de la distanţă, astfel încât să contribuie la compunerea unui centru de date definit software. Dacă o anumită soluţie nu poate fi integrată într-un ecosistem mai mare definit software, sau optimizat de către o terţă parte pentru un cadru mai larg, atunci soluţia respectivă nu va face decât ce a făcut şi până atunci.
România şi un loc pe hartă
Unde se află, deocamdată, România, pe harta acestor transformări? În bună parte cam în acelaşi loc în care se află când e vorba de adopţia de tehnologii noi legate de funcţionarea infrastructurilor IT. Adică undeva la coada clasamentului. Iar acest lucru nu este neapărat rău, deoarece există cel puţin câteva motive obiective care generează o astfel de stare de lucruri.
Printre aceste motive se numără, evident, lipsa cronică a fondurilor necesare investiţiilor, o lipsă ale cărei cauze au fost şi sunt discutate în prea multe medii ca să nu devină universal cunoscute. Un alt motiv cât se poate de obiectiv este însă şi acela al lipsei nevoii reale de trecere la astfel de soluţii tehnologice moderne.
De ce? Pur şi simplu deoarece piaţa generală de bunuri şi servicii este suficient de modestă ca să nu impună o asemenea transformare. Evident, există şi aici excepţii, cum sunt cele din sfera furnizorilor de servicii telecom, financiar-bancare sau comerciale, dar în cazul acestora problema se va rezolva, aproape cu certitudine, pe calea apelării la resursele IT furnizate de către companiile mamă.
Nimeni nu poate anticipa cu certitudine evoluţiile viitoare. Şi, tocmai de aceea, nimeni nu poate anticipa ce va însemna SDE pentru România într-un orizont de, să zicem, cinci ani. Cu siguranţă însă că dacă nevoia va apărea, trecerea la astfel de soluţii se va face rapid. În fond, n-ar fi pentru prima dată când România ar uimi multă lume printr-un salt tehnologic rapid şi de mare amploare.
de Bogdan Marchidanu
