Centrele de date definite software (SDDC) se numără printre marile promisiuni tehnologice legate de transformarea flexibilă, facilă şi rapidă a resurselor IT în servicii definite de utilizator. Anul acesta a demonstrat, însă, că multe iniţiative SDDC au ajuns în impas la momentul integrării infrastructurii de reţea în transformarea SDDC. Procedurile şi procesele manuale continuă să domine modul de gestionare a infrastructurilor de reţea, ceea ce contravine aspectelor de bază ale SDDC.
Echipele IT au fost împiedicate să transforme reţeaua din centrul de date în reţea virtuală de multe obstacole. De exemplu, piaţa de reţelistică dispune de un număr limitat de oferte, iar unele soluţii oferite blochează firmele în opţiuni proprietare, ceea ce nu convine deloc firmelor care vor să intre pe acest făgaş. Mai mult, există şi la ora actuală o confuzie legată de modul în care profesioniştii IT definesc o reţea definită prin software.
Studii publicate în cursul anului arată că, în vreme ce echipele IT au nevoie de o strategie clară de networking şi de înţelegerea suficientă a tehnologiei, doar puţin peste jumătate din factorii de decizie din industria telecom, de pildă, consideră că SDN este un concept care defineşte o reţea programabilă, automatizată şi orchestrată constând din swithc-uri, routere, firewall-uri şi alte funcţii de reţea fizice şi virtuale. Iar mai bine de o treime din ei cred că SDN înseamnă un strat superior al reţelei complet independent de stratul hardware.
Dincolo de această confuzie, nici industria de profil nu pare să sprijine puternic schimbarea. Servicii avansate, cum ar fi cele de firewall, optimizare şi echilibrare a încărcărilor rămân relativ neschimbate în era SDN şi SD-WAN. Furnizorii de echipamente şi soluţii pentru nivelele 4-7 ale reţelelor par să fi rămas pe loc ca să vadă ce vor trebui să întreprindă pentru a sprijini virtualizarea reţelei. De exemplu, după un deceniu de dezvoltare, modulul de reţea OpenStack, denumit Neutron, suportă doar interfeţe de bază de comutare date, astfel încât capacitatea de automatizare şi orchestrare a întregii infrastructuri de reţea rămâne un deziderat.
În ciuda incertitudinilor de pe această piaţă, însă, echipele de networking din firme se văd sub presiunea de a face ceva. Unele organizaţii văd cum hardware-ul de reţea existent îmbătrâneşte accelerat, altele exercită presiuni de implementare a iniţiativelor SDDC. Aceste echipe trebuie însă să implementeze hardware care permite automatizarea, orchestrarea şi programarea infrastructurii de reţea.
În astfel de circumstanţe, apar întrebări legate de evoluţiile de viitor. Echipele IT nu-şi mai pot permite să dezvolte o infrastructură de reţea printr-o strategie mioapă, care înseamnă instalarea unei grămezi de switch-uri fizice într-un singur centru de date. Reţelele moderne înseamnă switch-uri care comută date între multiple centre de date, medii virtuale şi platforme cloud.
Echipele IT se află în diverse etape de alcătuire a strategiei lor globale şi multe dintre ele au ales diverse căi către cloud-uri private şi hibride. Asta înseamnă că, pentru a înlocui echipamentele actuale, noua tehnologie de reţelistică implementată va trebui să fie deschisă şi flexibilă pentru a sprijini evoluţia strategiei IT a firmei şi pentru a dispune de capacitatea de adaptare la obiectivele pe cinci sau chiar şapte ani ale firmei.
Amazon, Google, Netflix şi alte firme inovatoare au creat reţele de generaţie următoare care sunt flexibile, mari, durabile şi securizate. Din perspectiva unei firme IT, aceşti giganţi web au dovedit că nu e nevoie de achiziţia de platforme de reţea şi de componente ale acestora de la lideri de piaţă sau de la un singur furnizor. Exemplul lor poate fi lesne urmat şi de restul firmelor, cu condiţia existenţei unei strategii clare.
Chestiunea nu se opreşte însă doar la vendorii de echipamente de reţea. Apare actualmente o schimbare şi în zona rolului jucat de inginerii de reţea. Viitorul reţelisticii pare să translateze de la acela de gestionare cu ajutorul inginerilor tradiţionali de reţea la acela de gestionare de către inginerii care sunt capabili să scrie cod. Limbajele multiple de programare şi protocoalele de modelare au devenit ingrediente esenţiale pentru hardware-ul de comutare date şi sistemele de operare.
Actualizarea seturilor de abilităţi ale acestor specialişti are însă nevoie de timp. Multe firme nu utilizează pe deplin noile abilităţi dobândite decât după un an sau doi. Între timp, mediul de lucru nu stă însă pe loc. Ce e de făcut atunci? Mulţi analişti recomandă o abordare duală, de aplicat imediat de către companii. Pe de o parte este vorba de investiţii în dezvoltarea de noi abilităţi de către ingineri. Pe de alta este vorba de pornirea unor procese de achiziţie echipamente hardware programabile, cu standarde deschise. Pregătirea viitorului definit software începe chiar de azi şi ea ţine mult mai mult de caracteristici ale comportamentelor umane decât s-ar crede la prima vedere.
