Componentă esenţială a infrastructurii IT a unei firme, stocarea datelor este aproape permanent prezentată actualmente ca fiind cea care trebuie să facă faţă provocării uriaşe a creşterilor exponenţiale de date. De ce este o asemenea provocare adevărată? Pur şi simplu deoarece oamenii au tendinţa naturală de a depozita date, indiferent de volumul şi utilitatea acestora.
Dacă sistemele iniţiale de stocare date aveau implementate elemente de arhivare, indexare şi sumarizare date, provocarea prezentului constă în extragerea de valoare din volumele imense de date, volume care devin în permanenţă tot mai generoase. Ca atare, pentru a rămâne competitive pe o piaţă tot mai preocupată de date, companiile vor trebui cât mai curând să “atace” noi proiecte de scalare a stocării de date. Vestea bună aici este aceea că există la ora actuală noi abordări legate de stocarea datelor pe scară mare gata să ajute la rezolvarea impasului.
O primă abordare se referă la diferenţa dintre abordarea stocării de tip scale-up şi cea de tip scale-out. Sistemele tradiţionale de stocare se bazează pe principiul scale-up, conform căruia capacitatea de stocare este crescută treptat prin simpla adăugare de discuri gestionate de un număr relativ fix de controllere. Dacă se depăşeşte capacitatea sistemului, atunci se adaugă pur şi simplu un nou sistem lângă cel vechi.
O astfel de abordare este încă relevantă pentru organizaţii, mai ales acolo unde latenţa şi performanţele IOPS sunt importante. Cu toate astea, adăugirile de sisteme pot genera alt gen de provocări dificile, cum ar fi fragmentarea spaţiului de stocare, îngreunarea procesului de management al stocării de date şi chiar dificultăţi în privinţa fluxurilor financiare ale organizaţiei.
Ca răspuns la astfel de probleme, multe din noile arhitecturi de sistem privind stocarea datelor folosesc o abordare de tip scale-out. În cadrul unor astfel de arhitecturi, capacitatea de stocare (şi performanţa globală a sistemului) sunt crescute treptat prin adăugarea de noduri la un sistem de tip cluster în reţea.
Arhitecturile scale-up sunt adesea socotite a avea creşteri verticale limitate, în vreme ce cele scale-out implică o creştere orizontală relativ nemărginită. Fiecare nod poate deservi cereri I/O şi, depinzând de modalitatea de diseminare şi replicare internă a datelor, fiecare nod poate accesa orice fel de date din cluster. Marele avantaj al acestei arhitecturi constă în păstrarea constantă şi unificată a managementului întregului cluster, fapt care, în final, duce la uşurarea poverilor financiare asupra organizaţiei şi la o curbă liniară de creştere a performanţelor sistemului.
O a doua abordare care ajută la adresarea problemei scalabilităţii este aceea a trecerii de la sisteme de fişiere ierarhizate la stocarea de tip obiect. Sistemele de fişiere au fost concepute în principal pentru a oferi o modalitate de navigare inteligentă printr-un număr foarte mare de fişiere. Numai că modalitatea de implementare a multor sisteme de fişiere duce la limitări naturale asupra scalabilităţii – sistemele de fişiere necesită o “meta” bază de date activă care să gestioneze şi urmărească locaţii de fişiere, chestiuni de securitate, blocaje de citire şi scriere, informaţii de navigaţie (cum ar fi listarea conţinutului unui director de fişiere).
Stocarea tip obiect foloseşte o altă arhitectură conceptuală faţă de stocarea bazată pe fişiere. Prin limitarea cererilor I/O la stocarea şi retragerea de “blocuri de date, sau obiecte” într-un spaţiu plat de lucru, sistemul poate ajunge la gestionarea simultană a miliarde şi chiar trilioane de astfel de obiecte. În mod clar, un astfel de obiect poate fi un fişier, însă în realitate el poate însemna orice secvenţă brută de date.
Există şi aspecte negative ale stocării tip obiect. Aplicaţiile client trebuie să ţină evidenţa cheii unice de stocare a obiectului stocat, însă nu pot edita fişiere în locul sistemului de stocare, iar oamenii nu pot naviga direct în spaţiul plat de lucru. Pentru multe aplicaţii însă, în special pentru cele orientate Web, stocarea tip obiect oferă o soluţie naturală perfectă de rezolvare a provocărilor scalabilităţii.
O a treia abordare importantă priveşte cloud-ul hibrid. Mai exact folosirea tot mai intensă a stocării datelor în cloud de tip găzduit de terţă parte. O astfel de abordare este extrem de utilă mai ales pentru acele date care, deşi importante pentru o organizaţie, nu sunt critice din punct de vedere al securităţii. Iar popularitatea în creştere a unor servicii de tip cloud furnizate de giganţi precum Microsoft sau IBM arată că această abordare are un viitor cert.
În fine, o a patra abordare este legată de stocarea datelor definită prin software, un termen care, poate, este mult prea folosit actualmente, dar care cu siguranţă este prea puţin definit. Ideea generală este aceea a implementării de servicii de stocare date care să fie reconfigurate în mod dinamic conform nevoilor, de obicei prin intermediul nodurilor “virtuale” de stocare date, bazate pe software.
Analiştii susţin că toate abordările legate de stocarea datelor de mai sus ar trebui să atragă atenţia organizaţiilor în 2015. În mod cert, migrarea completă sau parţială către astfel de abordări noi implică avantaje certe, însă cel mai probabil organizaţiile vor apela la astfel de instrumente de scalabilizare a capacităţii de stocare în primul rând pentru acoperirea noilor nevoi legate de stocare şi apoi pentru extragerea de informaţii relevante pentru afacere. Restul nevoilor va rămâne, cel mai probabil, de domeniul viitorului nu foarte îndepărtat.
