Ne-am obişnuit să auzim despre “Internetul Lucrurilor (IoT)”. În cadrul lui fiecare obiect va fi echipat cu o adresă IP (Internet Protocol) care să-l facă unic identificabil. Când dispozitivele au aceleaşi standarde, interoperabilitatea lor tehnologică le permite să comunice. Iar atunci când chestiunile de proprietate intelectuală sunt lămurite, producătorii vor beneficia de pe urma utilizării dispozitivelor în condiţii de certitudine privind chestiuni precum proprietatea datelor şi veniturile.
Însă noi, oamenii, nu ne controlăm datele. Semnătura digitală creată prin identitatea noastră individuală este urmărită, măsurată şi interpretată prin intermediul unor mulţimi nenumărate de algoritmi invizibili. Luate la modul individual, aceste voci sunt în mare parte nedăunătoare, doar nişte versiuni actualizate ale reclamelor tip pop-up care se bazează pe personalizare pentru furnizarea de valoare. Noi înţelegem că acestea sunt proiectate ca să ne manipuleze emoţiile şi să stimuleze achiziţiile de bunuri şi produse din partea noastră. Procesul nu este deloc nou. Iar obişnuinţa generează comoditate.
În viitorul apropiat, însă, dispozitive echipate cu senzori faciali, vocali şi biometrici, care utilizează procesarea de tip afectiv, vor intra în competiţie ca să ne analizeze şi influenţeze emoţiile şi sentimentele. Astfel de capabilităţi ar putea apărea foarte simplu pe calea actualizărilor produselor pe care le folosim deja. De exemplu, Apple a cumpărat recent Emotient, una din companiile de frunte axate pe recunoaşterea facială prin utilizarea inteligenţei artificiale. În curând nu va mai fi nevoie să apelaţi SIRI, ci va fi suficient să răspundeţi atunci când “ea” va spune: “Aveţi o expresie care exprimă tristeţe – să descarc Trainwreck de pe iTunes?”
Acest Internet al Emoţiilor (IoE) nu dispune de standarde etice. Chiar dacă intenţiile producătorilor sunt pozitive, cum îşi pot da seama oamenii de asta? Şi cine decide ce înseamnă “pozitiv”?
Dacă nu vom reuşi să ne controlăm identităţile, alţi oameni vor genera standardele care să ne definească vieţile emoţionale.
Acesta este motivul pentru care trebuie să extindem noţiunea de “populaţie vulnerabilă” dincolo de zona copiilor şi a persoanelor în vârstă din punct de vedere al proiectării sigure a dispozitivelor inteligente. În termeni legaţi de acţiunile noastre, suntem deja monitorizaţi până la punctul în care maşinile ne cunosc mai bine decât ne cunoaştem noi înşine. În scurtă vreme, astfel de date, combinate cu istoricul răspunsurilor noastre emoţionale vor servi drept feedback care ne va fi servit în faţă de o mulţime de actori invizibili. E doar o chestiune de timp până când aceste organizaţii vor învăţa când suntem cel mai mult predispuşi să acceptăm mesajele sau impulsurile care sunt emise în direcţia noastră.
Ca atare, in termeni legaţi de momentele când sunteţi vulnerabili emoţional, răspunsul este simplu: întotdeauna.
